Conceptele de mit si mitologie au aparut înca din antichitatea greco-romana, cele de categoria cugetarii mitice si sistem de mituri abia în epoca moderna, iar categoriile si terminologia adecvata stiintei miturilor este în proces de precizare si în secolul nostru.
Mitul este definit de pe pozitii teoretice diferite; se înregistreaza aproximativ 50 de definitii ale acestui concept-cheie al oricarei mitologii generale.
Romulus Vulcanescu împarte definitiile mitului în trei grupe relativ distincte;
a) definitii heteronomiste, ce tin de stintele umaniste care au folosit mitul în scopuri auxiliare;
b) definitii autonomiste, ce tin de enunturile independente ale mitologiei;
c) si definitii interdisciplinariste, ce tin de focalizarea interdependenta a sistemului de stiinte social-istorice asupra mitului.
Autorul mai sus mentionat afirma ca definitia care domina, în ansamblul definitiilor date mitului, este cea elaborata de cercetatori încadrati în scoala din Frankfurt. Ei afirma ca “Mitul este o expresie profunda si de neînlocuit a acelei Weltbild (conceptie asupra lumii – n.t.), a aceleiasi imagini a lumii care sustine – ca structura interna – o întreaga cultura si evolutia sa istorica. În acest sens, mitul este autonom, asa cum este autonoma stiinta miturilor fata de alte stiinte referitoare la om. Autonom este mitul în întelesul mai literar si simplu al cuvântului … Mitul este forma originara cu care spiritul unei culturi se defineste pe sine, este expresia directa, chiar daca nu unica, a aceleasi viziuni despre lume ?i despre existenta ce caracterizeaza în mod unitar si de neconfundat o cultura” .
Mircea Eliade sustine ca este “greu sa se dea mitului o definitie acceptata de toti savantii si care sa fie în acelasi timp accesibila nespecialistilor”, pentru ca este imposibil ca “o singura definitie sa fie susceptibila sa îmbratiseze toate tipurile si toate functiunile mitului, în toate societatile arhaice si traditionale” . El defineste mitul ca “povestea unei faceri”, a unei “geneze”, a unui “început”, care relateaza istoria sacra a unor fiinte supranaturale care au creat totul; de aceea mitul exprima un “model exemplar al tuturor actiunilor omenesti” . Mircea Eliade concluzioneaza ca, în civilizatiile primitive, mitul “exprima, scoate în relief si codifica credintele; salvgardeaza si impune principiile morale; garanteaza eficacitatea ceremoniilor rituale si ofera reguli practice ce urmeaza sa fie folosite de om” . Claude Levi-Strauss defineste mitul ca produsul imaginatiei creatoare a omului primitiv, a carui gândire salbatica îsi construieste modele logice de evaluare si de integrare prin cunoastere în viata naturii. Din aceasta perspectiva, mitul poate fi considerat “revelator al sentimentelor fundamentale ale unei societati; tentativa de explicare a fenomenelor misterioase (astronomice, meteorologice etc.); reflectare a structurilor sociale, raporturilor sociale, emanând sentimentele refulate sau arhetipurile primitive” . Gilbert Durand foloseste termenul “mit” în sensul cel mai general, introducând în sfera acestei notiuni tot ceea ce este jalonat pe de o parte de statismul simbolurilor, pe de alta parte de verificarile arheologice. Termenul “mit” implica, în acest sens, si “mitul propriu-zis, adica povestea care legitimeaza cutare sau cutare credinta religioasa sau magica, legenda si somatiile ei explicative, basmul popular sau povestirea româneasca” . Orice mit, în aceasta acceptiune, indica sensul final al tuturor marilor mituri: este o “cautare a timpului pierdut si, mai cu seama, efort comprehensiv de împacare cu un timp eufemizat si cu moartea biruita sau transmutata în aventura paradisiaca” . În acelasi timp, sensul particular al mitului “nu face decât sa ne trimita la semnificatia imaginarului în general…” .
La alti autori, miturile apar ca niste scenarii ale arhetipurilor, prezentând scheme si simboluri sau compozitii de ansamblu: epopei, naratiuni, geneze, cosmogonii, teogonii, gigantomanii, care vadesc începutul unui proces de rationalizare. Mitul este asemuit unui teatru simbolic unde se desfasoara luptele interioare si exterioare date de om în drumul care-l duce la evolutie si la cucerirea propriei personalitati.
Mitul ne da posibilitatea descoperirii unor tipuri de relatii constante, structuri dinamice însufletite de simboluri al caror dinamism se poate îndrepta în doua directii opuse:
a) structuri schizomorfe, în cadrul carora se realizeaza identificarea cu zei sau eroi imaginari, ce poate duce la un fel de alienare a omului; si
b) structuri izomorfe, omogenizatoare, care reflecta integrarea valorilor simbolice, exprimate prin structurile imaginarului. Primul tip de structuri tind sa prefaca subiectul într-un ins cu totul asemanator “celuilalt” – obiectul imaginii -, sa-l identifice cu lumea imaginara, separându-l de cea reala. Al doilea tip de structuri favorizeaza dezvoltarea armonioasa a omului, incita subiectul sa devina el însusi, renuntând la alienarea pe care o reprezinta identificarea cu un erou mitologic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu