Cum ti se pare blogul meu ?

Faceți căutări pe acest blog

marți, 25 mai 2010

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.

Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.

Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.

Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.”

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întâlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu se mai simte a fi aceeaşi, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum „ghiceşte la ce se gândesc oamenii”.

Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”

În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, ea a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămâni mai târziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională.
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.”

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală.

Reacţiile copiilor faţă de experienţele de moarte clinică

După ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnăvit grav şi timp de şase luni nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamăgită, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi să-l xerocopieze. Acest incident arată cât de sensibili sunt experimentatorii în privinţa atitudinii celorlalţi faţă de relatarea lor. A povesti înseamnă a-ţi deschide inima, este o dovadă de încredere, o situaţie delicată. Dacă persoana respectivă simte cea mai mică umbră de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza răni sufleteşti profunde.

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Un caz de posibilă refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţă asemănătoare la vârsta de 3 ani. La întoarcerea sa de la spital el a povestit printre altele, că s-a întâlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultăţi şcolare, a fost dat pe mâna unui psiholog care, auzind această poveste, i-a ordonat să o uite, argumentând că ţinea de trecut, deci că luase sfârşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte despre acea experienţă.

Din mărturiile culese se desprinde destul de clar concluzia că, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinică preferă să nu vorbească despre ele. Instinctiv, copilul urmăreşte să-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrărilor de factură paranormală, copilul înţelege că este preferabil să „rămână normal”.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody.

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Pediatrul Melvin Morse, un binecunoscut cercetător al experienţelor de moarte clinică ale copiilor, menţionează un caz interesant.

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.

Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse. Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns: „Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”

Uimit, dar deschis, dr. Morse a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…

Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice

Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.

Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice.

De pildă, americanul Goran Grip a trăit la vârsta de 5 ani o experienţă de moarte clinică completă, care nu are nimic patologic şi nu ţine de domeniul psihiatriei: comunicarea cu un punct de lumină care urmărea să afle tot despre el şi de care ar fi dorit să scape, experienţa iubirii copleşitoare, sentimentul de a se situa în afara spaţiului şi timpului, învăţături despre consecinţele faptelor sale etc. În urma acestei experienţe, el a ajuns să ştie, dincolo de cuvinte, tot ce gândesc şi percep ceilalţi oameni, chiar şi la modul inconştient.

Didier Dumas, un psihanalist care lucrează foarte mult cu copiii, consideră că dacă la ora actuală copiii nu mai sunt atât de reprimaţi în privinţa sexualităţii, în schimb lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte spiritualitatea lor. El afirmă că spiritualitatea copiilor, deşi este în mod firesc mult mai „vie”, este adeseori inhibată de mediul lor familial, datorită îndepărtării societăţii actuale de valorile spirituale autentice, ceea ce face ca mulţi copii să refuze să-şi împărtăşească experienţele de moarte clinică, pentru a nu pierde afecţiunea celor apropiaţi.

Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

O mama s-a materializat din lumea de dincolo pentru a-si salva fiul

ean Prieur ne relatează o întâmplare extraordinară din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, sub ocupaţia germană. Iată câteva extrase din declaraţia scrisă a abatelui Paul Labrette:

„Sunt vicar în una din parohiile mari din Nantes... Într-o seară, în cursul lunii trecute, eram zdrobit de oboseală... Pe la miezul nopţii, tocmai când îmi terminasem rugăciunea, la uşa presbiteriului a răsunat soneria cu o violenţă care m-a făcut să tresar. Am auzit-o pe servitoare deschizând fereastra să vadă cine vine la ora aceea. Neîndoindu-mă că a venit cineva pentru un bolnav, am coborât eu însumi să deschid.
În prag, o femeie de vreo patruzeci de ani şi-a împreunat mâinile văzându-mă:
- Domnule abate, veniţi repede, e vorba de un tânăr care o să moară.
- Doamnă, o să mă duc mâine, înainte de slujba de la ora şase.
- O să fie prea târziu! Vă implor, domnule abate, nu mai întârziaţi...
- Bine, scrieţi-mi în agendă strada, numărul şi etajul.
A intrat în hol şi am văzut-o în plină lumină, avea un chip îndurerat. A scris: strada Descartes 37, etajul al doilea.
- Contaţi pe mine, doamnă, voi fi acolo în douăzeci de minute.
Femeia mi-a spus în şoaptă:
- Dumnezeu să-şi aducă aminte de bunătatea dumneavoastră, fiindcă sunteţi foarte ostenit, şi să vă ocrotească la ceas de primejdie! Apoi s-a făcut nevăzută în noapte.

Mi-am luat pardesiul, sfântul mir trebuincios şi am plecat pe străzile pustii şi întunecate. O patrulă a aţintit asupră-mi lumina unei lanterne, i-am arătat permisul de trecere permanent şi mi-am urmat drumul grăbind pasul... Am găsit, nu prea lesne, numărul 37 de pe strada Descartes: un bloc mare, cu cinci etaje, cu ferestre bine camuflate. Dintr-un apartament se auzea un zgomot înăbuşit de radio. Uşa de la intrare, din fericire nu era încuiată.
Am urcat scara la lumina lanternei mele şi, ajuns la etajul al doilea, am sunat hotărât, ca un om aşteptat. Un zgomot de paşi, apoi al unui comutator, o dâră de lumină, scârţâitul unui zăvor de siguranţă şi uşa s-a deschis. Un tânăr de douăzeci de ani mă priveşte cu o mirare respectuoasă.
- Vin, îi spun, pentru un bolnav în primejdie de moarte. Aici este?
- Nu, domnule abate, e o greşeală. Aici e într-adevăr strada Descartes, numărul 37, etajul al doilea. E şi un tânăr aici, eu sunt (zâmbeşte), dar nu sunt deloc pe moarte. E, desigur, o greşeală, femeia a vrut să scrie „Despartes”. Dar intraţi, vă rog, câteva clipe. Sunteţi îngheţat, vă pregătesc un grog... Ascultam, a continuat el, muzică ungurească, retransmisă de la Viena. A închis brusc aparatul.

- Domnule abate, de doi ani vreau să vorbesc cu dumneavoastră, să-mi deschid sufletul. Nu îndrăzneam să vă caut. Vizita asta întâmplătoare e cu adevărat providenţială. Sunt un fiu rătăcitor. Stând lângă mine pe divan, mi-a povestit întreaga viaţă. Plecând, l-am lăsat împăcat cu Dumnezeu. M-am grăbit să ajung în strada Despartes, gândindu-mă la vizita extraordinară pe care o făcusem... La toate clopotniţele din oraş bătea ora unu şi un sfert. Deodată, sirenele au mugit lugubru: alarmă de noapte. Am grăbit pasul. Pe strada Despartes, numărul 37 nu exista, strada se oprea la numărul 16. Nu mai înţelegeam nimic. Dar n-am mai avut răgaz de comentarii: primele bombe cădeau în partea de nord a oraşului, iar zgomotul infernal se apropia: abia am mai avut timp să mă adăpostesc în prima pivniţă întâlnită. Am trăit trei sferturi de oră de adevărată groază.
Când am ieşit, acoperişurile oraşului erau luminate. Se vedeau cel puţin două sute de focare de incendiu. Peste tot, faţade spintecate parcă de cuţit, blocuri prăbuşite în mijlocul şoselei, nori de fum, de praf, ţipete de disperare nebună. M-am dus la postul de prim-ajutor cel mai apropiat. Acolo, mai multe sute de morţi şi de răniţi erau aşezaţi în curte. Veneau întruna alţii: femei, copii în cea mai mare parte. Pe front nu văzusem măcel la fel de cumplit ca acesta... Mergeam de la unul la altul dând iertarea păcatelor sau miruind în grabă frunţile fără viaţă.

Deodată, a trebuit să mă sprijin de zid, trebuie să fi fost livid.
- Ce s-a întâmplat, domnule abate? M-a întrebat unul dintre doctori. E poate vreo rudă a dumneavoastră?
- Nu, un enoriaş!
Tocmai lovisem cu piciorul cadavrul tânărului de pe strada Descartes numărul 37. Abia cu o oră în urmă îl lăsasem plin de viaţă, foarte bucuros că i se iertaseră păcatele. Şi îmi aduceam aminte de cuvintele lui: „E o greşeală domnule abate, nu e nimeni pe moarte aici, sunt sănătos”. Şi râdea! Era în pragul veşniciei şi nu ştia. Bunătatea lui Dumnezeu îi lăsase timp să se spovedească înainte de alarmă. I-am luat portvizitul; avea în el actul de identitate: „R.N., douăzeci şi unu de ani”, bonuri de alimente, o scrisoare îngălbenită şi fotografii; una dintre ele înfăţişa o femeie de patruzeci de ani. Am tresărit. Era, fără îndoială, portretul celei care venise să mă roage să merg în strada Descartes, la numărul 37 să văd un tânăr în primejdie de moarte. Pe spatele fotografiei am citit doar cuvântul acesta: „Mama”. Altă fotografie o înfăţişa pe patul morţii, cu mâinile îmbrăţişate pe piept ţinând rozariul şi avea înscrise datele acestea: 7 mai 1898 – 8 aprilie 1939.
Am privit scrisoarea îngălbenită... Scrisul semăna cu cel al necunoscutei ce notase adresa în agenda mea, în presbiteriu.

Fotografii din alta lume

Fizicienii din Berkeley, California, au reuşit să fotografieze şi să comunice cu o fiinţă magică dintr-o altă lume, paralelă cu a noastră. Experienţa realizată de cercetătorul american A. Johnson într-o “cameră cu bule” dintr-un laborator de fizică cuantică a uimit pe toată lumea şi mai cu seamă a şocat violent fizicienii acelui laborator care au rămas, plini de emoţie, treji timp de trei zile căutând să descifreze enigma.

De atunci, viaţa lui Johnson s-a transformat radical. Noaptea, visele lui nu mai sunt la fel ca înainte. O cascadă de particule strălucitoare se răspândesc în fiinţa sa. El se simte adeseori aspirat către în sus, spre alte tărâmuri mirifice, de o imensă forţă cosmică.

A. Johnson urmărea la începutul acestei experienţe să pună în evidenţă procesele de creaţie şi de distrugere a particulelor subatomice. Fotografiile arătau traiectoriile, coliziunile şi reacţiile complicate dintre acestea.

Vederea i-a revenit fizicianului după trei zile

Pe fotografiile făcute la un moment dat, Johnson a văzut apărând o cascadă de un anumit tip de particule, dispuse ca o pânză de păianjen, având în centru o pată albă, ca o stea. Johnson a simţit brusc o senzaţie puternică de căldură pe coloana vertebrală, raze de lumină au început să-i apară în zona capului dându-i ameţeli... apoi nimic. Obscuritate.

Johnson a rămas fără vedere timp de trei zile. El nu a înţeles niciodată ce s-a petrecut, iar medicii nu au avut nici o explicaţie. Procesul s-a declanşat atunci când i-a apărut steaua de lumină în laborator. Apoi vederea i-a revenit progresiv.
Noaptea, visele sale sunt extraordinare. El vede cascade de particule care strălucesc pretutindeni, în terminaţiile nervoase ale creierului său. El este branşat permanent, legat la această reţea luminoasă infinită care difuzează în toate direcţiile, făcând ca el să-şi perceapă corpul dilatat cât camera sa, cât oraşul Los Angeles, cât Statele Unite şi chiar mult mai departe, cât planeta întreagă, cât sistemul solar şi cât alte lumi.

„Steaua” i-a vorbit

Fiinţa aceea i se adresa prin intermediul valurilor de lumină care îi pătrundeau fiinţa, transmiţându-i gândurile direct, telepatic, fără cuvinte. De fiecare dată când Johnson gândea un cuvânt, el transmitea substanţa mentală a cuvântului acestui câmp mirific de energii. Valurile de energie îl înfăşurau, vorbind cu el. Când a dorit să ştie cum arată acea fiinţă, el a avut viziunea unei forme singuratice, strălucitoare, aşezată pe un tron de nori.

Această fiinţă luminoasă s-a manifestat acolo, în laboratorul de fizica particulelor, răspunzând întrebărilor pe care i le punea Johnson, vorbindu-i despre viitorul său.

„Este dificil, spune Johnson, ca ştiinţa să înţeleagă toată această poveste uimitoare. Ea nu are încă limbajul necesar pentru a o descrie. Cum să explici că există această fiinţă conştientă, că nu este decât un sâmbure de lumină, pierdut în reţeaua fabuloasă de energie cosmică, ea însăşi reprezentând adevărata faţă a Universului, cea pe care o căutăm, fără a o găsi în laboratoarele noastre.

Această fiinţă este invizibilă vederii obişnuite, deoarece este dincolo de lumea noastră şi nu este reflectată în fotografii decât o parte a fiinţei de lumină, adică acea parte perceptibilă nivelului nostru de înţelegere ştiinţifică. Cu toate acestea, în acea zi, am văzut. Am văzut cu adevărat.”

Articol preluat din Revista Misterelor

Oamenii de ştiinţă descoperă noi cazuri de reîncarnare

La ora actuală, există cercuri ştiinţifice renumite care studiază în special fenomenele de reamintire spontană a existenţelor anterioare, urmărind să verifice cu date concrete autenticitatea acestora. În această direcţie, vă prezentăm unul din studiile realizate de psihiatrul Ian Stevenson, doctor şi profesor universitar în cadrul Universităţii din Virginia (SUA). Acesta a desfăşurat o adevărată "vânătoare" de cazuri, călătorind şi documentându-se la faţa locului în toate situaţiile în care se semnalau copii care susţineau că au mai trăit o dată şi îşi povesteau experienţele. Astfel l-a descoperit pe micuţul Jasbir din satul indian Rasulpur, situat la nord de Delhi.

În casa familiei Jat, care aparţinea unei caste inferioare, domnea îngrijorarea şi supărarea. Micuţul Jasbir era de mult timp bolnav de vărsat şi medicii chemaţi să-l îngrijească pierduseră speranţa că îl vor mai salva. Copilul era în agonie, pulsul îi devenea din ce în ce mai slab, apoi s-a stins... Mama lui a continuat să-l vegheze; după câteva ore, a avut senzaţia că băiatul s-ar fi mişcat. Mută de emoţie, neîndrăznind să spere, a apropiat urechea de pieptul băiatului: inima îi bătea slab, dar îi bătea!

În următoarele săptămâni, copilul şi-a revenit din boala grea. Familia era fericită. Numai că nu a trecut mult timp şi au observat că Jasbir se comporta foarte ciudat. Deşi el avea doar trei ani şi jumătate, a pretins că era un om însurat, că are mai mulţi copii şi că aparţine castei brahmanilor! În strictul sistem de caste care încă se mai respectă în zonele rurale ale Indiei, a aparţine castei brahmanilor însemna o serie întreagă de dogme ce se respectau în mod riguros: a fi lacto-vegetarian strict, a nu vorbi urât, a nu face rău nici unei fiinţe vii, a nu atinge persoane din castele inferioare, etc. Astfel, micuţul Jasbir a început să refuze mâncarea pe care i-o ofereau părinţii săi, motivând că era atinsă de oameni dintr-o castă inferioară şi gătită în vase de lut, în timp ce brahmanii mănâncă numai din vase metalice.

Cu multă seriozitate, copilul a început să flămânzească şi, după un timp, observând stăruinţa acestuia, părinţii săi au rugat o femeie brahmană să-i facă de mâncare, pentru ca micuţul să nu moară de inaniţie. Lucrurile s-au complicat însă şi mai mult. Băieţelul nu se mai juca cu copiii de vârsta lui şi a început să vorbească în limbajul ales al brahmanilor, dând citate din scripturile sfinte. Până când, într-o bună zi, Jasbir a hotărât să nu mai fie strigat cu vechiul lui nume, afirmând că el este Sabha Ram, că e fiul lui Shankar din satul Vehedi şi că vrea să se reîntoarcă la familia sa.

Vehedi se află la o depărtare de 35 km de Rasulpur şi, cu certitudine, nimeni din familia micuţului nu fusese vreodată pe acolo. Jasbir ştia, la cei patru ani cât împlinise, totul despre Sabha Ram, precum şi despre satul Vehedi. Cea mai fantastică dintre afirmaţiile sale era: „Eu, fiul lui Shankar Ram, am fost otrăvit la o nuntă, cu praline otrăvite. Mi-a venit rău. Am căzut din căruţă. M-am lovit la cap şi am murit.”

De asemenea, el indica şi motivul omorului şi îl numea şi pe ucigaş. Era un vecin căruia îi împrumutase 600 de rupii, pe care acesta nu mai voia să le dea înapoi şi hotărâse să scape de el omorându-l. Apoi, el povestea că, imediat după ce a murit, sufletul său plutea într-o lume stranie, când a întâlnit un înţelept care l-a sfătuit să caute refugiu în corpul micuţului Jasbir, care părăsise planul fizic de curând.

Chiar şi în India, ţară în care credinţa implicării sufletului uman într-un şir nesfârşit de renaşteri este o componentă a religiei, cazul lui Jasbir Jat a produs senzaţie. Savanţii hinduşi l-au vizitat pe Jasbir şi l-au consultat. Apoi au început cercetările şi în Vehedi. Aşa a aflat de el şi profesorul Ian Stevenson. Acesta a sosit în India şi a început verificările.

A analizat totul în amănunţime. A stat de vorbă cu 35 de martori şi a analizat 39 de indicaţii date de micuţul Jasbir, care, între timp, mai crescuse. Astfel, acesta i-a povestit că în faţa casei lui Sabha Ram se afla un copac exotic înalt, că a avut o fântână construită jumătate în casă, jumătate în curte, că la căruţa din care căzuse când a „murit” se afla înhămat un bou negru, precum şi multe alte amănunte care corespundeau cu exactitate. Fireşte că s-a trecut şi la proba de foc a unor astfel de cazuri: reconstituirea la faţa locului şi reîntâlnirea cu fostele rude. Fără nici o greşeală copilul i-a recunoscut pe toţi, a găsit singur casa în care locuise Sabha Ram şi s-a comportat ca şi cum se reîntorsese acasă.

De altfel, ulterior, familia Ram l-a considerat pe Jasbir ca fiind un membru al ei, cu toate drepturile respective. Când unul dintre fiii lui Sabha Ram s-a căsătorit, Jasbir, care ajunsese adolescent, a fost consultat în toate problemele de nuntă ca un „tată” adevărat. Mai mult decât atât, într-o zi, Jasbir a fost vizitat chiar de propriul lui ucigaş din cealaltă existenţă, care i-a inapoiat cele 600 de rupii şi i-a cerut iertare spunând: „Aceştia sunt banii pe care îi datoram lui Sabha Ram. Îţi aparţin.”

Profesorul Stevenson a inclus cazul în arhivele sale ca pe unul dintre cele mai autentice şi verificate probe ale reîncarnării. Cu toate acestea el a fost socotit nerelevant deoarece nu a fost vorba de reîncarnarea unui spirit într-un corp nou, ci de folosirea unui trup părăsit de „suflet”.

În general, profesorul Stevenson s-a concentrat mult asupra copiilor, considerând că amintirile lor despre existenţa trecută sunt mai proaspete şi mintea lor este mai puţin închistată în prejudecăţi.

Un extraordinar caz de reincarnare

Controversată, hulită sau adoptată de curente spirituale, reîncarnarea, ca realitate şi doctrină filozofică se impune din nou ca un adevăr incontestabil. Aşa cum majoritatea căilor iniţiatice autentice au susţinut întotdeauna, esenţa nemuritoare a fiinţei umane (Spiritul Divin – Atman) îmbracă de-a lungul timpului diferite învelişuri sau trupuri, putând astfel experimenta viaţa din toate punctele de vedere. Este rândul ştiinţei să se exprime, cu destulă mirare, în favoarea acestei doctrine milenare.

Născut la 14 martie 1944 la Bisauli, în districtul Budaun, în India, Pramodh Sharma era al doilea fiu al lui Baukey Lal Sharma, profesor la un colegiu.
Băiatul era în mod evident diferit de alţi copii, deoarece, de la vârsta de 3 ani, i-a informat pe părinţii săi uluiţi că a decis să-şi schimbe numele pe care i-l dăduseră la naştere şi că voia de acum înainte să fie numit cu numele său adevărat, care, le-a spus el, era Parmanand.

Acesta nu a fost decât primul gest din remarcabila lui poveste. Copilul începu să vorbească mult despre oraşul Moradabad, pe care, cu siguranţă, nu-l văzuse niciodată. Bineînţeles, părinţii săi auziseră vorbindu-se despre cazuri de copii care îşi aminteau că ar mai fi trăit o dată. Dar una este să auzi vorbindu-se despre poveşti de genul acesta şi cu totul altceva este să ai un asemenea caz în familie.

Fiul familiei Sharma nu contenea să vorbească de Moradabad şi să stabilească comparaţii cu viaţa sa actuală, ca fiu al profesorului. Cerea necontenit profesorului să-l ducă să revadă „vechea” locuinţă şi îi promitea că îi va arăta patiseria pe care o avusese în trecut şi unde se găseau produse excelente, mai bune decât cele care se găseau în Bisauli. Neliniştiţi, părinţii îşi făceau o regulă din a rezista la aceste propuneri, deoarece o superstiţie indiană spune că persoanele „reîncarnate” care-şi amintesc de vieţile lor trecute nu trăiesc mult.

Într-o zi Parmanand sosi acasă târziu şi, cum tatăl său îl întrebă de unde vine, el răspunse: „am avut abdomenul ud şi am murit, acum iată-mă la Bisauli”.

Mai târziu băieţelul se lăuda că ar fi avut un magazin la Moradabad şi că a crescut patru băieţi şi o fată. Celălalt nume al său fusese Mohan, afirma el, şi avusese trei fraţi. Soţia lui, pe care o descria ca fiind o femeie grasă, mai trăia încă la Moradabad; astfel îl ruga din nou şi din nou pe profesor să-l ducă în acel oraş pentru a-i putea demonstra că spusese adevărul.

La 15 august 1949, profesorul şi mulţi alţi membri ai familiei s-au urcat în trenul spre Moradabad, luându-l cu ei pe fiul lor Pramodh (care insista să fie numit Parmanand). Profesorul hotărâse că aşa nu se mai putea, era timpul să-l testeze pe copil şi să afle dacă era sau nu în măsură să identifice locurile şi oamenii cu care se lăuda că fusese atât de apropiat.

Băieţelul ieşi strălucit din această probă. Deşi nu pusese niciodată piciorul în Moradabad (de la naşterea la Bisauli), conduse fără ezitare micul grup către prăvălia pe care o ţineau acum fraţii Mohan. Îi duse la uzina de apă din Seltz pe care primul Parmanand o exploatase cât trăise şi le explică în detaliu cum a fost construită!

Deoarece băieţelul din Bisauli numit Pramodh Sharma pretindea că a fost un bărbat numit Parmanand care a trăit, a crescut o familie şi a murit la Moradabad, era firesc să i se ceară să identifice dacă putea pe membrii aşa-zisei lui familii.

Pramodh îi identifică corect şi numi pe soţia, fiica şi fiul primului Parmanand. El le vorbi despre aspecte intime ale vieţii lor, imposibil de a fi cunoscute de un străin şi răspunse rapid şi corect la toate întrebările lor. Între altele, atunci când se plimba prin casa în care Parmanand trăise şi murise, arătă modificările care fuseseră făcute după moartea lui Parmanand, inclusiv adăugarea a două noi camere.

Când a venit timpul de plecare înapoi la Bisauli cu tatăl său şi cu restul grupului, copilul se agăţă de membrii familiei care părea să fi fost a lui în trecut. Fu luat cu forţa şi lăsă întreaga familie în lacrimi, deconcertată, dar convinsă că părintele decedat revenise sub trăsăturile acestui remarcabil copil.

Pramodh Sharma crescu, deveni adult şi continuă să trăiască împreună cu părinţii săi la Bisauli, încercând să uite straniile împrejurări care păreau să-l lege de o altă existenţă, înrt-un alt oraş şi în pielea altuia.

Vă amintiţi, fără îndoială, că atunci când era copil, Pramodh spusese părinţilor săi uluiţi: „Când eram Parmanand, am avut abdomenul ud şi am murit”. După cercetări, s-a aflat că Parmanand fusese spitalizat, deoarece suferea de o afecţiune abdominală nediagnosticată şi îi făcuseră o baie caldă înainte de moarte.

Parmanand Mohan a murit la vârsta de 39 de ani, la 9 mai 1943 la Moradabad. Pramodh Sharma s-a născut la 15 mai 1944 la Bisauli.

La 15 mai 1949, în prezenţa multor martori demni de încredere, micul Pramodh a dovedit în mod indiscutabil că a dobândit amintirile lui Parmanand Mohan, că cele două vieţi ale lor erau în mod inexplicabil înlănţuite de-a lungul misterioaselor treceri între viaţă şi moarte, pentru a deveni un mister în plus care dezice orice explicaţie. Căci dacă faptele sunt evidente şi incontestabile, cauzele lor ne sunt încă necunoscute.

Reincarnarea - realitate sau ipoteza

Mişcarea lui Tao este reîntoarcerea.
(Tao Te King – „Cartea cărării supremei înţelepciuni”)

Sunt ceea ce este. Sunt tot ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi!
(Ludwig van Beethoven)

Doctrina reîncarnării nu este dincolo de toate nici absurdă, nici inutilă...Nu este deloc mai uluitor să te naşti de două ori, decât să te naşti o singură dată; totul în natură este renaştere.
(Voltaire – „Dicţionarul filosofic”)

Să ne întoarcem la reîncarnare...
pentru că nu a existat o credinţă mai frumoasă, mai justă, mai pură, una mai morală, mai rodnică şi mai consolatoare şi nici, până la un punct, o credinţă mai probabilă decât aceasta. Numai ea, cu doctrina sa asupra ispăşirilor şi purificărilor succesive poate explica toate inegalităţile fizice şi intelectuale, toate inechităţile sociale şi toate groaznicele aparente nedreptăţi ale destinului.
(Maurice Maeterlink – „Eternitatea noastră”)

Mă simt ca un intrus faţă de posteritate atunci când seara sunt nevoit să mă întind şi să dorm. Eu privesc moartea ca fiind la fel de necesară constituţiei noastre ca şi somnul. Ne vom trezi reîmprospătaţi dimineaţa...
(Benjamin Franklin – dintr-o scrisoare către un prieten, când Franklin avea 80 de ani)

Doar să afli că ai trăit, ai murit şi ai fost îngropat sub un vişin din grădina bunicii nu te va face nici atâtica mai bun ca prieten, vecin, tată, mamă sau iubit. Dar să ştii că te-ai purtat rău în trecut, ai suferit pentru aceasta şi că în prezent poţi preveni suferinţa fiind bun şi iubitor – asta da, merită osteneala.
(Edgar Cayce – „Lumea interioară”)

Este moartea sfârşitul existenţei, intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce se petrece cu sufletul după părăsirea planului fizic. Reîncarnarea este o temă prezentă în mod constant în literatura, filosofia şi credinţa acestei lumi. Marii înţelepţi care şi-au revelat Sinele Divin Nemuritor ATMAN afirmă că reîncarnarea este o realitate indubitabilă. Ce spune ştiinţa? Cum se îmbină diferitele puncte de vedere? Este reîncarnarea o realitate sau o ipoteză?

Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.

Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.

Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de KARMA sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.

Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.

Conexă cu această idee se află şi legea KARMEI, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. BRIHAD ARANYAKA UPANISHAD afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
BHAGAVAD GITA, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:
„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.
Teoria hindusă a reîncarnării admite regresia sufletului spre forme animale sau spre caste inferioare, iar unul dintre aspectele mai puţin fericite ale acestei teorii a fost acela că, în India, a contribuit la consolidarea sistemului de caste.

Buddha, un arhetip al perfecţiunii

Reîncarnarea este una dintre teoriile hinduse preluate şi de budism, la fel ca şi doctrina KARMEI. Însuşi termenul de budism presupune indirect ideea reîncarnării, căci „Buddha” nu desemnează neapărat un individ, ci mai degrabă un arhetip uman. El este un cuvânt sanscrit ce semnifică „cel pe deplin iluminat”.
Omul care a devenit istoricul Buddha, Siddartha Gautama, a trăit în India septentrională cu circa 500 de ani înainte de Christos. Potrivit teoriei buddhiste, el era doar un Buddha dintr-o întreagă serie, fiecare dintre ei pregătindu-se pe parcursul a numeroase vieţi pentru acea reîncarnare ca maestru suprem iluminat, după ce în prealabil atinsese starea intermediară de BODDHISATTVA.

Siddartha Gautama se spune că a început să se pregătească pentru starea de Buddha încă din timpul precedentului Buddha, Dipankara, cu nenumăraţi eoni mai înainte. Următorul Buddha, Maitreya, îşi va face şi el apariţia într-un viitor îndepărtat.

Pentru budişti, reîntoarcerea în lumea fizică cu o altă destinaţie decît aceea de a-i ajuta plin de compasiune pe toţi oamenii, fiind în starea de Buddha, nu este un lucru de dorit, iar scopul ultim al existenţei nu este altul decât atingerea stării de perfecţiune, astfel încît reîncarnarea să nu mai fie necesară.

Cartea Tibetană a Morţilor povesteşte cum, după moartea fizică, conştiinţa, „nemaiavând niciun obiect exterior de care să se ataşeze, va fi dusă de vânt”. „La scurt timp, vântul violent al KARMEI, teribil şi greu de suportat, te va împinge înainte şi înapoi cu teribile rafale. Atunci va apare un gând: ‘ce mult aş dori să am din nou un corp!’ După încă un timp sufletul îţi va fi ademenit de viziuni ale anumitor animale şi oameni aflaţi în timpul actului amoros, te vei simţi atras să iei locul unuia dintre parteneri. Nu face acest lucru, căci în momentul în care lichidul seminal va fi pe punctul de a fi eliminat, vei simţi că îţi vei pierde puterile. Şi atunci vei realiza că ai fost din nou conceput ca fiinţă umană sau ca animal.”

Imensul ocean al vieţii

În Occident, doctrina reîncarnării a pătruns cu mai multă dificultate, datorită „solului nefertil” al creştinismului. Ea a existat însă înainte de acesta, putând fi întâlnită la Platon şi în scrierile hermetice greco-egiptene din perioada precedentă şi imediat următoare naşterii lui Christos. Într-unul din pasajele operei lui G.R.S. Mead, „Hermes de trei ori cel mare (Trismegistos)”, putem citi:

„Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaşte ca fiinţe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, şi, în sfârşit, ca oameni. Sufletele omeneşti care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor... Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!

Dar nu toate sufletele sunt divine, ci numai cele pioase. După ce a luptat să atingă starea de pietate, ce constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în a nu face rău nici unei alte fiinţe, sufletul se desprinde de corp şi devine inteligenţă pură. În acelaşi timp, sufletele încă impure continuă să caute un alt corp uman pentru a se reîncarna; ele nu se pot reîncarna în trupul unui animal lipsit de raţiune, căci legea divină interzice o astfel de infamie.”
Observăm că respectivul pasaj contrazice credinţa hindusă şi budistă cu privire la regresia în stadiul animal.

Conciliul de la Constantinopole sau anatema asupra reîncarnării

Primii părinţi ai Bisericii au cunoscut influenţa scrierilor hermetice, şi mulţi dintre ei au admis ideea reîncarnării. Origen, unul dintre cei mai influenţi dintre aceştia, afirmă că sufletele au existat în lumi anterioare şi vor renaşte în lumi viitoare. Lecţiile lui Origen au fost condamnate mai târziu de către Biserică, iar cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole, din anul 553, a aruncat anatema asupra doctrinei sale a reîncarnării. Ea a continuat totuşi să supravieţuiască prin diferite mişcări gnostice ce şi-au desfăşurat activitatea în mod clandestin şi care, din când în când, sfidau deschis autoritatea bisericii, cum au fost sectele cathare din Evul Mediu, precum şi cele ale albigezilor şi ale bogomililor din Balcani. Albigezii care predau doctrina reîncarnării, au avut momentul lor de glorie pentru un anumit timp în centrul Franţei, dar au sfârşit prin a deveni victimele unei represiuni brutale instigate de biserică. După înfrângerea lor, în secolul XIII, doctrina reîncarnării a fost considerată în mod oficial drept erezie.

O lungă perioadă de timp, această teorie nu a jucat decît un rol minor în filosofia occidentală, deşi un anumit număr de gânditori independenţi au adoptat-o. Regăsim amprentele ei îndeosebi în scrierile hermetice, ale rozicrucienilor, cabaliştilor şi altor şcoli ezoterice din perioada renascentistă. Odată cu valul de libertate în gândire pe care l-au adus secolele XVIII şi XIX, ideea reîncarnării a reapărut progresiv sub influenţa acestor societăţi esoterice, alături de alte idei interzise şi uitate, iar numărul gânditorilor care au început să se intereseze de ea a crescut foarte mult. Marele val de entuziasm pentru gândirea mistică orientală ce a străbătut Occidentul la sfârşitul secolului XIX a sporit enorm interesul pentru teoria reîncarnării, astfel încât astăzi ideea a devenit familiară celor mai diverse tipuri de credinţe religioase actuale.

Teoria a exercitat o atracţie deosebită îndeosebi asupra filosofilor, scriitorilor şi poeţilor, chiar cu mult timp înainte ca ea să devină foarte populară. Schopenhauer, Goethe, Heine şi Thoreau, pentru a nu cita decât câteva nume, s-au interesat îndeaproape de ea. Marele poem narativ al lui Cliford Bax, „Povestea călătorului”, reprezintă una dintre cele mai remarcabile expresii literare despe teoria reîncarnării, din secolul XX.

El povesteşte istoria unui suflet care se încarnează succesiv într-un sălbatic din Epoca de Piatră, apoi într-un babilonian, un scrib grec, un soldat roman, un călugăr din Evul Mediu, un vicar englez din timpurile noastre şi, în fine, într-un profesor de religie. Fiecare etapă este pentru el o lecţie deosebită şi, odata iluminat, el se eliberează definitiv de lanţurile care îl legau de viaţa terestră. Când profesorul este asasinat de către un sceptic gelos, sufletul său are viziunea tuturor vieţilor anterioare şi se simte brusc complet liber:
„ Un fulger de lumină izbucneşte;
Un zgomot de tunet îmi parcurge creierul.
Iar vastul ocean al vieţii nu mă mai învăluie.
Universul este în mine, iar eu sunt înăuntrul lui.
Şi împreună ardem într-un unic vârf de diamant luminos.
Nici mare nici mică, ci de nemăsurată este suma
Tuturor lucrurilor ce au fost, sunt şi vor urma.”

Viziunile lui Edgar Cayce

Una din dificultăţile în calea dovedirii reîncarnării este faptul că puţini oameni sunt capabili, în circumstanţe normale, să-şi amintească vieţile lor anterioare. Această absenţă a memoriei este firească, căci dacă ne-am aminti la tot pasul despre vieţile noastre anterioare, actuala existenţă ar deveni un coşmar.

Totuşi, s-a încercat constant în perioada recentă ridicarea voalului ce ascunde această amnezie. Hipnotismul este probabil una dintre cele mai frecvent utilizate metode, el aducând unele mărturii surprinzătoare.

A existat, de exemplu fenomenul Edgar Cayce, asistentul aproape analfabet al unui fotograf din Kentuky, ce avea să devină faimos în întreaga lume după ce a descoperit că poate, în transă hipnotică, nu doar să diagnosticheze bolile şi să prescrie tratamente, dar şi să reveleze vieţile anterioare ale celor care îl consultau.

El i-a relatat o dată unuia dintre aceştia că, într-o viaţă anterioară a aparţinut armatei sudiste în timpul Războiului de Secesiune, spunându-i de asemenea numele şi adresa din viaţa anterioară. Aceste detalii a fost verificate ulterior, iar arhivele au arătat că a existat într-adevăr un om ce corespundea datelor respective şi că acesta fusese angajat în trupele generalului Lee, în anul 1862.

Cazul Bridey Murphy

Mai recent, revelaţiile lui Morey Berustein, din cartea sa: „În căutarea lui Bridey Murphy”, au făcut senzaţie. Berustein, om de afaceri din Colorado şi hipnotist amator, şi-a învins scepticismul iniţial şi a început să se intereseze de reîncarnare, întreprinzând diferite experienţe de regresie hipnotică – adică de întoarcere în timp a persoanei hipnotizate.
Subiectul său principal a fost o tânără menajeră din Colorado, căreia i-a dat pseudonimul de Ruth Simmons.

Sub hipnoză, aceasta a început să-şi descrie o viaţă anterioară în care purta numele de Bridey Murphy, era femeie şi locuia în Irlanda, în prima parte a secolului XIX. Ea vorbea cu accent irlandez şi a furnizat chiar detalii asupra unor locuri necunoscute şi a unor cuvinte irlandeze, controlate şi confirmate ulterior. Mai mult, ea a fost capabilă, într-o stare de sugestie posthipnotică, să execute o gigă (un dans) irlandeză, după ieşirea din transă. Ceea ce făcea cu atît mai convingător acest caz era natura prea puţin spectaculoasă, ba chiar prozaică a personajului şi vieţii lui Bridey. S-au găsit totuşi şi în acest caz numeroşi critici care au susţinut că informaţiile exacte furnizate de Ruth Simmons îşi aveau sursa în amintirile romanelor citite în copilărie.

S-a încercat de asemenea şi studierea folosirii regresiei hipnotice pentru tratamentul tulburărilor psihologice prin readucerea la lumină a cauzei dezordinii respective, situată într-o viaţă anterioară. O asemenea aplicaţie este expusă în lucrarea intitulată „Numeroase vieţi” a lui Joan Grant şi Denys Kelsey, doi soţi care au practicat acest gen de terapeutică. Înainte de întîlnirea sa cu Kelsey, Joan Grant era deja extrem de cunoscută ca autoare a unor cărţi în care îşi povestea propriile încarnări anterioare. Într-una din acestea, „Faraonul înaripat”, ea îşi povesteşte viaţa sa ca preoteasă egipteană spre anul 3000 î.Ch.

Cât despre Denys Kelsey, acesta era un psihiatru ce a ajuns la pasiunea pentru reîncarnare prin intermediul hipnozei. El practica deja de câtva timp regresia prin hipnoză asupra pacienţilor săi, până când una dintre paciente şi-a retrăit nu doar circumstanţele vieţii sale intrauterine, dar şi ale concepţiei sale. Faptul i-a dovedit lui Kelsey existenţa la om a unui element nefizic,dar el nu s-a lăsat cu adevărat convins de realitatea reîncarnării decât după lectura cărţii „Faraonul înaripat” a lui Joan Grant.

Descoperirea crimei din altă viaţă

El a căutat-o pe autoare şi, împreună, au convenit asupra unei colaborări. Între cazurile pe care ei le-au tratat se numără şi acela al unui tînăr obsedat de ideea că tatăl său suferea de artrită deoarece, în copilărie el aşezase o lenjerie udă peste aşternuturile părinţilor săi.

Kelsey nu a apelat la metodele psihiatrice obişnuite, ci şi-a determinat pacientul să regreseze în timp, sub hipnoză, într-o viaţă anterioară. Se pare că atunci tînărul fusese o femeie ce a trăit în Anglia sub domnia regelui Eduard, şi care a încercat să-şi ucidă o mătuşă pe care o detesta udându-i aşternuturile. Descoperind stratagema, mătuşa fu apucată de o asemenea mânie, încât paraliză, rămânând timp de mai mulţi ani la pat, îngrijită chiar de tânăra fată, ce nu mai îndrăznea să o părăsească de frică să nu fie denunţată tentativa ei de omor. Pacientul admise că aceasta era cauza obsesiei sale şi nu mai avu niciodată tulburări de acest fel.

Un alt hipnotist, Peter Blythe, deşi mult mai sceptic în ce priveşte reîncarnarea, crede că ea poate constitui, în anumite circumstanţe, o ipoteză utilă. În cartea sa: „Hipnotismul, puterea şi practica sa”, el scrie: „...scepticismul meu în ce priveşte regresia hipnotică în încarnări anterioare nu înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată de către hipnotistul analist pentru a aduce în lumina conştiinţei atitudini pe care pacientul este constrâns să le refuleze.”

El sugerează un procedeu prin care se poate vorbi unui bolnav refractar despre teoria potrivit căreia este posibil ca un incident traumatic să provină din timpuri îndepărtate, ca un fel de amintire ancestrală. Hipnotistul trebuie să-i spună bolnavului: „Este posibil ca aceasta să fie adevărat sau nu. Eu nu cunosc adevărul, dar dacă doriţi să exploraţi această posibilitate mai în profunzime, eu sunt dispus să vă ajut. Consideraţi că merită să încercăm?” Dacă răspunsul este afirmativ, analistul hipnotist va putea să încerce să descopere respectiva amintire.

Nu trebuie să credem că acest gen de amintire ancestrală este absolut sinonimă cu respectivul eveniment petrecut în propria viaţă anterioară a pacientului. Există teorii potrivit cărora fiecare eveniment îşi lasă amprenta în „eterul” subtil (AKASHA), astfel încât dacă o persoana are sensibilitatea necesară (este foarte receptivă), ea poate intra în rezonanţă cu evenimentul respectiv, branşându-şi conştiinţa pe frecvenţa sa specifică şi asimilându-l.

Potrivit acestei ipoteze, menajera din Colorado care credea că într-o viaţă anterioară fusese Bridey Murphy, ar fi privit (într-o manieră inconştientă) programul vieţii acesteia la un fel de emisiune tv eterică consacrată vieţii lui Bridey Murphy. Dar aceasta nu explică, evident, problemele psihologice despre care se crede că sunt datorate amintirilor din vieţile anterioare. Dar, indiferent care sunt argumentele pro şi contra acestei teorii a reîncarnării, cert este că sunt tot mai mulţi aceia care continuă să creadă în ea, aşa cum o spunea într-unul din poemele sale W.B.Yeats: „ omul trăieşte şi moare de nenumărate ori între cele două eternităţi ale sale.”

Farmecele sirenelor: legendă încântătoare şi mister

Legendele cu sirene se pierd în negura timpului. Dar există şi mărturii recente care se adaugă acestei istorii încă neelucidate. După tsunami-ul catastrofic din decembrie 2004, au existat nenumărate relatări şi fotografii despre apariţii ale unor sirene. Acestea, în ciuda controverselor privind autenticitatea lor, au stârnit un viu interes. Dar să vedem ce sunt de fapt sirenele şi ce ştim despre ele…

În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”. El precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.

În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.

Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.

În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs.”

Pentru unii autori, sirenele nu sunt decât simple femei frumoase naufragiate, care pot înota foarte bine şi foarte departe pentru a atrage marinarii spre golfuleţe liniştite, unde urmează să fie masacraţi „în scopuri alimentare”!

În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.

Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă.

Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun.”

Se cunosc întâlnirile cu tipul clasic de sirenă, frumoasă şi ispititoare, ce caută să atragă sub apă marinarul sedus. Însă, în continuarea povestirilor apar diferite variante: când Zeiţele Mării au puterea de a-l face pe bărbat să trăiască sub apă, într-un fabulos palat unde este tratat ca un rege în schimbul plăcerilor erotice pe care el le oferă; când el sfârşeste prin a se îneca, iar ele suferă şi plâng.

Se spune, de asemenea, că uneori sirena este cea care îi ajută pe vânătorii de balene: ea adoarme enormul animal şi astfel acesta nu îi mai aude venind pe marinari. Sirenele sunt vesele şi voioase ca şi copiii. Este cunoscut cazul sirenei dintr-un golfuleţ din Bretania, care îşi petrecea zilele cântând. Ele sunt şi generoase: dacă observă naufragiaţi eşuaţi pe stânci după furtună, îi îngrijesc cu atenţie, şi la nevoie, cu un semnal cheamă şi alte sirene pentru a-i aduce la mal.

Ele pot juca chiar rolul de profet, de rău sau bun augur. În Maroc, ca şi în Norvegia, se crede că apariţia unei sirene precede o furtună. În Bretania, sirena este de asemenea, numită „Margareta timpului urât”. Dacă este lovită chiar şi involuntar cu o vâslă, este clar că se va răzbuna. P.Y. Sebillot declară că unui pescar din Gavre, după ce a înţepat sânul unei sirene, aceasta i-a spus: „Pentru tine şi descendenţii tăi, până la a şaptea generaţie, nu va exista fericire.”

În ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure, însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.

„Cântă, cântă, sirenă fericită:
Tu ai darul divin de a cânta,
Ai marea albastră pentru a o bea,
Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”

Dincolo de toate mărturiile, o întrebare rămâne totuşi fără răspuns: de ce este acest mit al sirenelor atât de puternic? Pe ce se sprijină el? Oamenii de ştiinţă cred şi astăzi că „femeile mării” au fost mult timp confundate cu focile sau lamantinii, ce au lungimea de trei sau patru metri, specii care au sânii comparabili cu cei ai femeilor. Totuşi, lamantinii sau focile sunt făpturi extrem de urâte!

Era necesară toată imaginaţia şi forţa de transfigurare a unui marinar, chiar dacă el a petrecut trei luni pe mare, pentru a oferi acestora un caracter feminin. Un aspect nu s-a luat totuşi în considerare în aceste interpretări, şi anume că lamantinii nu există pe continentul american!

În sfârşit, este mai puţin important de unde vin aceste frumoase înotătoare cu părul lung! Să ni le imaginăm în Marea Neagră, apropiindu-se vara de ţărm, senzuale, surâzâtoare, un pic deranjate de păcură şi de valurile poluate, dar întotdeauna gata să revină pentru a înfrumuseţa visurile bărbaţilor cu adevărat liberi, care iubesc marea şi secretele ei nesfârşite...

Redescopera maratonul misterelor

Foto (21)
Ca vrem sau nu sa credem in superioritatea fiintei umane, in capacitatea omului de a descifra tainele Universului si ale propriului trecut, nu putem trece cu vederea faptul ca istoria stiintei a lasat in urma ei sute de intrebari fara raspuns. Sfidand orice lege a rationalului, dovezi dincolo de orice indoiala par sa zguduie din temelii intregul fundament al stiintelor pe care omul le-a creat. Ele sunt misterele… Marile Mistere ale Omenirii. Plecand de la aceasta premiza, Descopera.ro a ofetit cititorilor sai o serie de incursiuni in tenebroasa lume a misterelor umanitatii, o serie constand in nu mai putin de 20 de episoade prin care se incearca nu atat gasirea unor explicatii stiintifice la niste probleme nu intotdeauna „ortodoxe”, cat o trecere obiectiva in revista a teoriilor si faptelor concrete ce nu isi gasesc locul in nivelul acceptat al cunostintelor actuale.

Ca vrem sau nu sa credem in superioritatea fiintei umane, in capacitatea omului de a descifra tainele Universului si ale propriului trecut, nu putem trece cu vederea faptul ca istoria stiintei a lasat in urma ei sute de intrebari fara raspuns. Sfidand orice lege a rationalului, dovezi dincolo de orice indoiala par sa zguduie din temelii intregul fundament al stiintelor pe care omul le-a creat. Ele sunt misterele… Marile Mistere ale Omenirii.

Plecand de la aceasta premiza, Descopera.ro a ofetit cititorilor sai o serie de incursiuni in tenebroasa lume a misterelor umanitatii, o serie constand in nu mai putin de 20 de episoade prin care se incearca nu atat gasirea unor explicatii stiintifice la niste probleme nu intotdeauna "ortodoxe", cat o trecere obiectiva in revista a teoriilor si faptelor concrete ce nu isi gasesc locul in nivelul acceptat al cunostintelor actuale.



Poate ca pentru cei mai multi dintre noi, localitatea miniera Broken Hill din Zambia nu spune mare lucru. Pentru orice antropolog, insa, acest nume este unul de referinta, cu atat mai mult cu cat aici a fost descoperit unul dintre cele mai misterioase cranii hominide din istorie. Botezata Craniul din Kabwe (actuale denumire a localitatii) sau Omul din Broken Hill, fosila reprezinta o specie unica pe scara evolutiei umane si a ramas in istorie sub denumirea de Homo rhodesiensis. Chiar daca existenta ramasitelor hominide reprezinta, ea insasi, un mister, nu vom starui asupra sa ci ne vom referi aici la un aspect ciudat, aspect ce a pus pe jar intreag lumea stiintifica. CITESTE "CINE L-A IMPUSCAT PE HOMO RHODESIENSIS?", primul episod al Maratonului misterelor.

***



Una dintre cele mai cunoscute si mai inspaimantatoare intalniri de gradul III s-a petrecut in toamna anului 1989, in Voronezh, pe atunci un oras al Uniunii Sovietice. Spre deosebire de incidentul de la Roswell, Statele Unite, de aceasta data au existat martori directi, iar marturiile la unison ale acestora nu au facut decat sa socheze opinia publica internationala si sa adanceasca un mister si asa destul de controversat. CITESTE "INTALNIREA DE GRADUL III DE LA VORONEZH", al doilea episod al Maratonului misterelor.

***



Orice teorie emisa de antropologii moderni spune ca omul a aparut in Africa, nu mai devreme de acum 200.000 de ani, si asta in timp ce fosilele hominide cu cea mai mare vechime dateaza de acum 6 milioane de ani. Din cand in cand, insa, arheologii aduc la lumina artefacte care sugereaza un cu totul alt parcurs al evenimentelor istorice si preistorice pe Terra. In lipsa oricarei explicatii logice, ele sunt catalogate drept mistere ale lumii - un cerc select al obiectelor si intamplarilor care, pur si simplu, refuza sa se incadreze in canoanele obisnuite ale stiintei. CITESTE "ARTEFACTUL LONDONEZ - UN MISTER DE DINCOLO DE TIMP", al treilea episod al Maratonului misterelor.

***



Miturile si povestile tuturor popoarelor lumii sunt populate de prezenta amenintator- hilara a unei intregi menajerii a imaginarului, unde domnesc neintrerupt balaurii, dragonii, zmeii si alti monstri cu alura reptiliana care aveau darul de a intriga copilul din noi. Cand zvonurile despre existenta unor asemenea fiinte s-au dovedit a fi vii, oamenii au inteles ca exista pe undeva un sambure de adevar in basmele stramosilor. CITESTE "PTERODACTILII - O REALITATE DE PE CERURILE PREZENTULUI?", al patrulea episod al Maratonului misterelor.

***



Candva omenirea traia ghemuindu-se infricosata in pesteri luminate palid de focuri de lemne. Afara, in departare, noaptea se asternea laolalta cu urletele infioratoare ale uriaselor mamifere carnivore ale timpurilor de piatra si foc. Ragetele se intipareau adanc in sufletele si subconstientul colectiv al primilor oameni care, in acele vremuri stravechi, inca nu ajunsesera stapanii lumii. CITESTE "NUNDA, FELINA URIASA DIN INIMA AFRICII", episodul 5 al Maratonului misterelor.

***



Legendele despre creaturi jumatate om jumatate peste sunt omniprezente din cele mai vechi timpuri in mostenirea folclorica a oricarei civilizatii. De la zeita Ea, mentionata acum peste 5 000 de ani in mitologia babiloniana, la "Stimele apelor" din basmele romanesti, sirenele au tinut strict de domeniul mitului. Insa, in istorie, apar unele observatii cel putin interesante care se concretizeaza in prezent prin oameni Ri sau Ilkai din Pacific. Daca existenta acestora va fi confirmata vreodata, atunci se pare ca ne vom cunoaste fratii din adancuri... CITESTE "SIRENELE - MIT CLASIC SAU FIINTE INCA NEDESCOPERITE?", episodul 6 al Maratonului misterelor.

***



Astrologie, astronomie, vrajitorie, divinatie, chiromantie sau…inselaciune? Vreme de secole, istorici, oameni de stiinta sau oameni simpli s-au intrebat care dintre aceste cuvinte ar descrie mai bine creatia celebrului si inca controvesatului Michel de Nostradame. A fost acesta un vizionar, un om inzestrat de divinitate sau un om de stiinta erudit? Sau poate omul potrivit la locul potrivit… CITESTE "NOSTRADAMUS - PROFET, VIZIONAR SAU SARLATAN?", episodul 7 al Maratonului misterelor.

***



Timp de milenii oamenii au folosit termenul de Sarpe de mare pentru a descrie o varietate de creaturi cu sau fara creasta, de dimensiuni gigantice si avand aspect serpentiform care ar trai in majoritatea marilor si oceanelor lumii. Insa ceea ce parea la inceput un mit stravechi s-a tranformat cu timpul intr-o realitate care ar bantui inca adancurile Oceanului Planetar. CITESTE "SARPELE DE MARE - MISTERUL ABISULUI ALBASTRU, episodul 8 al Maratonului misterelor.

***



Obiectele arheologice produse de alte civilizatii, in afara celor europene, sunt invaluite intr-o aura de mister, ceea ce le face mult mai atractive in ochii anticarilor sau a colectionarilor de arta, totul pe fondul distantei culturale dintre civilizatii. Cazul craniilor de cristal care au inceput sa "curga" de la descoperirea primului obiect de acest fel, ilustreaza intr-o maniera originala acest aspect al cautarilor arheologice asupra civilizatilor mexicane pre-hispanice. CITESTE "CRANIILE DE CRISTAL - MOSTENIREA UNEI CIVILIZATII DISPARUTE", episodul 9 al Maratonului misterelor.

***



Acum cateva sute de ani pastorii din Asia Centrala i-au denumit Alma. In dialectele locale termenul se traduce prin "Om salbatic". Daca s-ar reusi, intr-un final, capturarea unui Alma, oamenii de stiinta s-ar putea confrunta cu nimeni altul decat faimosul Om de Neanderthal. Cazul hominizilor Alma suscita inca interes, rapoartele despre aparitia lor curg, iar an de an expeditiile pornesc in cautarea unei fiinte care ar putea fi celalalt hominid cu care impartim planeta…CITESTE "ALMA - O ALTA SPECIE DE OAMENI?", episodul 10 al Maratonului misterelor.

***



Termenul de "chupacabra" (chupar = a suge, cabra =capra) este unul de referinta in domeniul criptozoologiei si se refera la o fiinta misterioasa care ataca animalele, sugandu-le sangele.Desi prezenta ei a fost semnalata de multe ori, o dovada concludenta a existentei acesteia nu a putut fi obtinuta niciodata. CITESTE "CHUPACABRA - UN ARGUMENT PENTRU EXISTENTA VAMPIRILOR?", episodul 11 al Maratonului misterelor.

***



Evenimentul de la Roswell este considerat de catre ufologi si adeptii teoriei conspiratiei drept cea mai interesanta intalnire de gradul trei a secolului XX. Cu acest misterios caz avea sa inceapa, practic, epoca obiectelor zburatoare neidentificate. CITESTE "ROSWELL, ADEVARUL E DINCOLO DE NOI?", episodul 12 al Maratonului misterelor.

***



Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, curgand in rauri de cerneala pe paginile volumelor, iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze chestiunea in randul celor mai nelinistitoare preocupari. CITESTE "HARTA LUI PIRI REIS SI ORIGINILE EI ENIGMATICE", episodul 13 al Maratonului misterelor.

***



Legende despre capacitatile extraordinare ale preotilor tibetani si despre performantele uluitoare pe care le poate atinge corpul acestora in urma unei intense pregatiri si stari de meditatie au impanzit lumea occidentala de sute de ani. Nu este un secret astazi ca in templele si manastirile din Asia, initiatii pot reusi lucruri ce ar parea imposibile pentru oamenii de rand. In aceeasi ordine de idei, va propun sa analizam impreuna unul dintre cele mai misterioase si mai de neinteles fenomene care au iesit la lumina din prea putin cunoscuta lume a misticilor tibetani… CITESTE "LUNG-GOM-PA, ENIGMATICII MESAGERI DIN TIBET", episodul 14 al Maratonului misterelor.

***



Conform unei zicale din batrani, uneori, pentru a deveni constienti de forma reala a lucrurilor, sau pur si simplu, de existenta lor, este necesar sa ne retragem cativa pasi si sa le observam de la o distanta obiectiva. Desenele misterioase din Nazca, infatisand siluete clare de animale uriase pe solul desertificat al pustiului, ne-ar fi ramas poate pe veci necunoscute, daca, in loc sa scrutam din inaltimi regiunea, am fi abordat-o de aproape. CITESTE "VALEA NAZCA - AERODROMUL ZEILOR", episodul 15 al Maratonului misterelor.

***



Traim in secolul contrastelor si suntem civilizatia paradoxurilor. Ne dezvoltam exploziv, zburam cu avioane supersonice, comunicam la distante de mii de kilometri, exploram plini de indrazneala spatiul cosmic, escaladam cei mai inalti munti si ne scufundam in cele mai adanci crevase oceanice, ne miscam cu viteze naucitoare, fragmentam atomul si avem tehnologii care in scurt timp ne vor duce dincolo de stele. Trecutul, insa, nu ne-a oferit nicicand, mai mult decat acum, enigme si mistere, simboluri si mosteniri milenare ale civilizatiilor apuse, cu intelesuri incifrate, pe care parca nu ne este harazit sa le patrundem. Uriasii de piatra din Insula Pastelui reprezinta un astfel de "examen" nepromovat al trecutului. CITESTE "ZEII DE PIATRA DIN INSULA PASTELUI", episodul 16 al Maratonului Misterelor.

***



Termenul de evanghelii gnostice se refera la o colectie de scrieri privitoare la invatamintele lui Isus, scrise in majoritate in secolul al II-lea al erei noastre. Desi nu se incadreaza in canoanele bisericesti, acestea au starnit de-a lungul timpului interesul oamenilor de stiinta, cei care au adoptat si adaptat aceste invataturi neoficiale vietii lor cotidiene, de multe ori in detrimentul celor canonice. Andrew Bernhard subliniaza intr-una din cartile sale despre evangheliile non-canonice faptul ca acestea contin invataturile lui Isus, repovestirea lor sau episoade din viata acestuia. CITESTE "EVANGHELIILE GNOSTICE - O ALTA PERSPECTIVA ASUPRA RELIGIEI", episodul 17 al Maratonului Misterelor.

***



Istoria a pastrat in paginile sale unele evenimente neobisnuite, caracterizate prin disparitii de persoane, corabii, automobile si avioane. Multe dintre acestea au ramas nerezolvate pana in zilele noastre in pofida anchetelor minutioase care le-au urmat. Disparitia unui intreg regiment al armatei britanice din timpul primului Razboi Mondial, se dovedeste insa, mai mult decat oricare alt caz, o piatra de incercare cu mult peste puterile si explicatiile oamenilor de stiinta. CITESTE "DISPARITIA REGIMENTULUI NORFOLK", episodul 18 al Maratonului misterelor.

***



Dorinta oamenilor de a afla ceea ce la rezerva viitorul s-a manifestat fara intrerupere inca din zorii istoriei. De la oracolele egiptene, la cele grecesti si apoi romane, la profetii orientali si cei din Europa medievala - totul culminand cu versetele lui Nostradamus - si pana la persoanele cu abilitati extrasenzoriale din zilele noastre, arta prezicerii viitorului a imbracat forma unei veritabile obsesii a umanitatii. Si totusi, in plin secol XX, intr-o epoca a stiintei, in care superstitiile si ocultismul nu isi mai gaseau locul, un om soca o lume intreaga prin prezicerile sale. CITESTE "EDGARD CAYCE - ULTIMUL PROFET AL UMANITATII", episodul 19 al Maratonului misterelor.

***



Ar putea fi oriunde in jurul nostru…in atmosfera, in apa, chiar si in casele noastre. Pana in prezent, doar aparatul de fotografiat si camera video s-au aratat la inaltimea vitezei cu care aceste fiinte uimitoare strapung aerul. Nimeni nu stie cu exactitate ce sunt sau de unde vin, deoarece nimeni nu a avut pana in prezent oportunitatea sa studieze un exemplar. Pana cand unul dintre acesti "pesti ai cerului" se va sacrifica de dragul stiintei, cercetatorii i-au lasat in seama criptozoologiei, acel sertar special al zoologiei destinat misterelor si cazurilor nerezolvate ale stiintei. CITESTE "RODS", ultimul episod al Maratonului misterelor.

Mit sau realitate : sirene 2

Sirenele – Mit clasic sau fiinte inca nedescoperite?


Foto (1)
Legendele despre creaturi jumatate om jumatate peste sunt omniprezente din cele mai vechi timpuri in mostenirea folclorica a oricarei civilizatii. De la zeita Ea, mentionata acum peste 5 000 de ani in mitologia babiloniana, la “Stimele apelor” din basmele romanesti, sirenele au tinut strict de domeniul mitului. Insa, in istorie, apar unele observatii cel putin interesante care se concretizeaza in prezent prin oameni Ri sau Ilkai din Pacific. Daca existenta acestora va fi confirmata vreodata, atunci se pare ca ne vom cunoaste fratii din adancuri...

Legendele despre creaturi jumatate om jumatate peste sunt omniprezente din cele mai vechi timpuri in mostenirea folclorica a oricarei civilizatii. De la zeita Ea, mentionata acum peste 5 000 de ani in mitologia babiloniana, la “Stimele apelor” din basmele romanesti, sirenele au tinut strict de domeniul mitului. Insa, in istorie, apar unele observatii cel putin interesante care se concretizeaza in prezent prin oameni Ri sau Ilkai din Pacific. Daca existenta acestora va fi confirmata vreodata, atunci se pare ca ne vom cunoaste fratii din adancuri...

Prima reprezentare a unui humanoid cu trasaturi acvatice vine direct de la vechii babilonieni care-l prezinta astfel pe Oannes, contrapartea masculina a zeitei sirena Ea. Mai tarziu, Odiseea lui Homer aduce o descriere mai elaboara a sirenelor. Cu toate ca putem fi tentati sa luam marturiile lui Homer drept simple mituri grecesti ale marii, nu trebuie uitat ca tot in acest mod, lumea stiintifica s-a indoit timp de sute de ani de existenta cetatii Troia, pana in momentul in care Schliemann, crezand in veridicitatea Iliadei, a descoperit-o.

Istoricul si naturalistul roman, Pliniu cel Batran, face la randu-i o descriere amanuntita a sirenelor care ar fi trait in acea perioada, indeosebi in apele din jurul Siciliei. Pe lista personalitatilor lumii care afirmau, la modul serios, ca au vazut astfel de fiinte omenesti cu aspect acvatic se numara si Cristofor Columb. Astfel, celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind:
-“Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.

Daca sirenele lui Columb aveau, insa, un aspect feminin si o natura jucausa, fiinta descrisa de cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 parea sensibil diferita. Conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii. Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…

Foci, lei de mare, pesti, lamantini sau humanoizi?
Multe dintre intalnirile cu asa-zisele sirene au fost indelung combatute de catre cei care credeau ca au fost simple confuzii cu foci sau lamantini – mamifere acvatice cu silueta si forma corporala asemanatoare cu a sirenelor din mitologii. Confuzia ar fi putut aparea usor pentru ca in apa siluetele animalelor sunt oricum distorsionate. Pe de alta parte, marea majoritate a celor care au observat ciudatele creaturi au fost pescari, marinari sau naturalisti, deci oameni indelung familiarizati cu lei de mare, focile, pestii sau lamantinii…Ca si cum s-ar dori adancirea confuziei, faimoasa sirena mumificata din Fiji care a zacut peste 100 de ani intr-un muzeu australian s-a dovedit a fi nimic altceva decat un fals grosolan realizat din piele de foca, resturi umane si …mult clei de lipit !

Cine sunt Ilkai si Ri?
O serie de declaratii ale bastinasilor din insula Papua Noua Guinee au avut darul de a intriga intreaga comunitate internationala a cercetatorilor din domeniul controversat al criptozoologiei. Prima marturie exista din anul 1979, atunci cand un batran pescar a povestit pentru prima data despre existenta unor fiinte misterioase, cu aspect de sirena, care traiau un apele din jurul Noii Guinee. O serie de autori precum Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au purces de indata la investigarea fiintelor pe care tribul Susurunga le numea Ilkai iar triburile Barok si Nakela le numeau Ri. Cercetatorii au aflat stupefiati ca aceste triburi de bastinasi cunosteau oamenii Ri de sute de ani considerandu-i nistre vietuitoare obisnuite ale oceanului, precum pestii, delfinii, rechinii sau broastele testoase.

Un bastinas din tribul Barok i-a povestit lui Roy Wagner ca a reusit odata sa prinda o femela de Ri, undeva in apropierea satului Korapun. Fiinta semana foarte mult cu o femeie in partea superioara, dar in loc de picioare avea o inotatoare bilobata, asemanatoare intru-catva cu coada de delfin. Pielea era mai alba decat a femeilor din sat, iar pletele sale erau lungi si negre. Intors cu ea in sat, localnicul a fost obligat de sefii tribului sa o elibereze inapoi in mare, prinderea sa fiind considerata un sacrilegiu de catre acestia. Nu la fel s-a intamplat cu membrii tribului Susurunga care se hraneau cu Ri dupa ce-i ucideau in prealabil cu harpoanele. Toti bastinasii, insa, cunosteau focile si lamantinii si faceau foarte clar diferenta intre ei si umanoizii Ri din Ocean. Observatiile cele mai frecvente ale ciudatelor fiinte au fost facute in zona satului Nokon, din Golful Elizabeth. Pe data de 5 iulie 1893, cercetatorul Gale Raymond a observat un Ri inotand in viteza pe langa barca sa. Inainte ca pescarii sa-l captureze, acesta reuseste sa scape inotand cu viteza unei foci, dupa cum au confirmat toti martorii oculari. Raymond apuca sa observe ca Ri avea membrane interdigitale la maini, probabil parte a secretului inotului sau puternic si elegant.

Ipoteza ca oamenii sa fi pornit pe doua mari directii de evolutie dintre care una exclusiv acvatica, nu este una noua pentru natura. De fapt, stramosii balenelor si ai delfinilor nu au fost altceva decat niste mamifere terestre asemanatoare cu jderii care, acum cateva milioane de ani, au ales sa traiasca in mediu acvatic, adaptandu-se si transformandu-se cu timpul in cetaceele din zilele noastre. Multi cercetatori ai stiintelor de frontiera considera ca o astfel de situatie nu ar fi fost deloc straina nici pentru stramosii lui Homo erectus. In anul 2004, au circulat pe Internet mai multe secvente care prezentau o fiinta asemanatore cu o sirena esuata pe plajele din stautul indian Chennai, in urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie a aceluiasi an…

Mit sau realitate : sirene 1

Sirena este o fiinţă fabuloasă, din mitologia greacă, cu aspect de femeie, cu picioare şi aripi de pasăre, mai târziu cu coadă de peşte, care, prin cântecele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde aceştia îşi găseau moartea. [1]
O legendă spunea că sirenele nu au voie decât la vârsta de 18 ani să iasă la suprafaţa apei. Ele călăresc pe cai de mare.[necesită citare]
Prima menţiune documentară privind existenţa unor fiinţe jumătate peşte jumătate om, numite sirene, este în Odiseea lui Homer. Sirenele erau de obicei trei la număr, jumătate femei, jumătate păsări (sau peşti). Aveau voci minunate şi prin cântecul lor, atrăgeau marinarii, care, pentru a le auzi cât mai de-aproape, ajungeau să-şi sfărâme corăbiile de stânci. Ulise ar fi păţit la fel, dar, povăţuit de vrăjitoarea Circe, s-a legat de catargul corăbiei, iar tovarăşii lui şi-au astupat urechiile cu ceară pentru a nu mai auzi cântecul sirenelor.
[modifică]Note

^

duminică, 23 mai 2010

O.Z.N.-uri subacvatice

O.Z.N.-uri subacvatice
In februarie 1963,pe tarmul Nordic al Norvegiei, nu departe de granita sovietica,trupele N.A.T.O. desfasurau un exercitiu,cu participarea marinei engleze.Radiolocatoarele au observat aparitia brusca ,la o inaltime de 10 km, a unui obiect ce parea de forma sferica si avea diametrul de circa 30-35 m.Vremea era buna deci nu se punea problema unor inversiuni termice sau altor influente perturbatoare.Obiectul a putut fi zarit is prin binocluri.
S-au lansat avertizari ,ca aeronava sa paraseasca locul..La inceput avertismentele au fost formulate in engleza,rusa si apoi norvegiana.
Intrucat obiectul nu reactiona, de pe un aeroport militar, aflat in apropiere ,pe tarm,au decolat doua avioane de vanatoare.Cand acestea s-au apropiat la circa 20 km,obiectul misterios a inceput sa coboare in mare viteza si in zig-zag.Dupa numai cateva secunde,acesta aunsese sub unghiul de actiune al radarelor,ceea ce inseamna ca se gasea la o distanta mai mica de 300 m fata de suprafata marii.Dupa cateva secunde, sonarele, aflate permanent in functiune,au semnalat aparitia unui obiect subacvatic,exact in locul in care radarele pierdusera O.Z.N.-ul.Obiectul a continuat sa se scunfunde in zigzag,ca si cum i-ar fi fost la fel de simplu sa se deplaseze in aer sau in apa.
Fenomene asemanatoare au fost semnalate la 8 februarie 1981,cand in portul spaniel Isla Cristina,doua persoane au vazut,in apa marii, niste lumini stranii care se apropiau ;cand au ajuns la circa 300m de mal,s-au ridicat la suprafata .Martorii au ramas inmarmuriti cand au observat ca obiectul, in forma de disc,a continuat sa se inalte ,cu apa siroind de pe laturi.
In Marea Japoniei a fost semnalat un fenomen similar de echipajul unei nave sovietice de explorari marine(18 august 1980);in Marea Mediterana, de marinarii prezenti pe cele doua pescadoare franceze(1 august 1962).
Exista nenumarate alte asemenea istorii,dar deosebit de impresionante raman relatarile despre niste uriase roti luminoase cu opt sau mai multe spite observate in timp ce se roteau in strafundurile marii.

Strigoii si ielele

STRIGOI

Aici se spune ca un om devine strigoi daca atunci cand se naste isi inghite o parte din placenta;in timpul vietii poate fi o persoana respectabila,dar dupa ce moare ia langa el ( omoara) persoanele care i-au fost dragi in timpul vietii.
M-am hotarat sa nu vorbesc despre strigoi in general pentru a nu fi contrazisa de alte persoane din alte zone, caci fiecare regiune are detaliile ei care fac “legenda” putin mai diferita.Am scris “legenda” pentru ca nu stiu daca e doar o poveste sau chiar este adevarat avand in vedere ca provin dintr-o localitate si lucrurile pe aici nu sunt chiar asa linistite cum s-ar crede.
Cam acum juma` de an s-a petrecut un eveniment deloc des intalnit care mi-a dat fiori.A murit o ruda mai indepartata,un barbat cam de 70 de ani, un om bun dupa cum zice lumea,caci eu nu l-am cunoscut niciodata,doar mama si familia ei il stiau foarte bine, era mosul ei (sotul moasei care a ajutat-o sa se nasca).
A cazut la pat din pricina batranetii,munca de la camp si greutatile vietii l-au rapus la o varsta onorabila,abia mai misca,nu manca mai deloc.Socul a fost cand intr-o noapte s-a ridicat din pat si a inceput sa urle, sa zbiere, sa rupa carpetele de pe perete(carpete tesute la razboi in cazul in care credeati ca nu se mai gasesc) si apoi sa zgarie peretii cu unghiile.S-a incercat sa se comunice cu el,dar nu raspundea la nimic,apoi a cazut la pat…din nou.De data asta definitiv;a murit.Nu a suferit de epilepsie sau alta boala care sa ii produca convulsii.
A fost tinut in tron(sicriu) si a treia zi urma sa fie inmormantat;in noaptea zilei a doua fiul sau in varsta de aproximativ 30 de ani a cazut la pat,ai fi putut crede k e rapus de durere,dar dimineata a facut aceleasi lucru ca si tatal sau, a smuls carpetele,a lovit mobila,a zgariat peretii si apoi zacea muribund.Imaginati-va durerea femeii vazandu-si sotul mort si fiul muribund…
Unchiul meu si alti cativa oameni l-au dus pe decedat in cimitir,trambita ii anunta moartea in sat si femeile boceau.Au chemat un om invarsta,cunoscut in sat pentru priceperea sa in depistarea strigoilor.Din cate am inteles l-a controlat pe om pe la gat, pe la coaste si si-a dat seama ca e strigoi.A spus ceva rugaciuni in timp ce ii infigea un cui lung si subtire in inima,dupa care mortul a oftat si cand au ajuns acasa fiul isi revenea.
Nu stiu daca i s-a facut obiceiul complet,dar aici se spune k daca un om este declarat strigoi i se infige un piroi(tarus) in inima, i se piseaza farfurii in ureche dupa care este ingropat.
Daca dupa ce un om este ingropat si abia dupa aceea este banuit a fi strigoi,traditia spune a se trece peste mormantul lui cu un cal alb,sau un card de gaste albe;daca calul nu vrea sa treaca ,la fel si gastele inseamna ca banuitul este strigoi.Daca mortul este dezgropat si este gasit cu fata in jos sau trupul lui este cald atunci clar este strigoi si trebuie sa ii se faca obiceiul.
IELELE

Desen de : Levente Szilveszter
Ielele sunt spirite malefice care se arata sub forma de fete frumoase imbracate in rochii albe;nu se vad ca niste fiinte umane ci mai degraba ca niste fantome( usor transparente si plutitoare).Ielele apar noaptea langa paduri,sau langa rauri,in camp,sub poduri(pe sub care trece o apa) adica in locuri in care natura predomina,chiar si in curtile oamenilor.Ele fac o atmosfera de sarbatoare,muzica,rasete si te striga pentru a te chema in jocul lor.Poti avea impresia ca te striga persoane cunoscute, ele pot imita voci si te pot striga pe nume.Trebuie ignorate complet,daca le raspunzi atunci cand te striga,vocea iti va fi luata pe viata.
Am auzit relatari de la doua persoane:un barbat ar fi vazut in copilarie doua iele sub un pod cantand,noaptea,iar o femeie ,pe inserat, se pregatea sa plece de la camp,isi aduna sacii si cativa erau luati de vant;alergand sa prinda sacii a zarit cateva iele printre ei.
Nu stiu cat la suta din legendele acestea este adevarat,dar se spune ca la baza oricarei legende este o samanta de adevar.
Daca sunteti din alte zone si stiti legendele altfel sau cu mici modificari puteti sa va lasati opinia si sa adunam cat mai multe informatii,din toata tara si vom vedea care este trunchiul comun al acestor legende.

Strigoii si moroii bantuie in Romania

Romanii sunt un popor bantuit. Nu doar de fantoma trecutului, ci de tot felul de duhuri necurate, de la stafii si pana la strigoi.

Fantomele din tara noastra apar usor ... e necesitate doar de un zvon. Dispar dar deosebit de greu, lasandu-se alungate doar dupa slujbe de exorcizare, deshumari si tot felul de ritualuri primitive.

Dupa ce ca sperie pe toata lumea, fantomele romanesti bantuie cu intentii cel putin dubioase ... omoara oamenii si le iau organele, intermediaza tranzactii imobiliare si chiar fura bani sau bijuterii. Sursa: PROTV

Enigma sirenelor din Marea Neagra

Chiar daca avem impresia ca stim tot ce se intampla in jurul nostru, exista, totusi, taramuri neexplorate si ciudate in chiar apropierea noastra. Asa se intampla si cu Marea Neagra, mare care ascunde inca multe taine. Pentru unele din ele inca nu a venit vremea sa fie relevate oamenilor. Cu toate acestea, trebuie sa stim ca-n universul marin al Pontului Euxin exista o alta lume, diferita de a noastra.
Cei care merg prin satele de pescari de la malul marii si au curiozitatea sa stea de vorba cu batranii locului, au surpriza sa auda intamplari cu femei cu parul lung care inotau in jurul corabiilor. Sunt celebrele sirene de care aminteste pana si Ulise in odiseea lui. Din pacate oamenii au asociat mereu numele sirenelor cu cel al unor fiinte rele, care vor sa-i distruga pe corabieri.
Daca asta au vrut sa faca sirenele cu Ulise si oamenii sai, s-a datorat nu rautatii ci a reprezentat pur si simplu un act de razboi, sirenele incercand sa razbune distrugerea Troiei de catre hoardele aheilor. Se spune ca rolul sirenelor este de a-i ajuta pe toti oamenii buni, ca vad diferente dintre corabierii buni si cei rai. Marea Neagra a fost bantuita de legende din cele mai vechi timpuri.
Aici s-a spus ca ar fi existat si ultima Atlantida, ramasita a vechiului imperiu fiind Insula Serpilor, insula magica pe care prietenii nostri de la Est au vrut-o cu orice pret, chiar daca ea n-a figurat in nici un tratat international. Au vrut-o din cauza legendelor, fiind convinsi ca fiecare legenda vine dintr-o realitate pe care oamenii, la un moment dat, nu o inteleg. Existenta sirenelor nu este amintita doar in preajma marii, ci pe intreg teritoriul Romaniei.
Cunoscuta si sub numele de Femeia peste sau Faraonoaica, imaginea sirenei apare pe o serie de motive ornamentale. In unele zone ale tarii se spune ca sirenele se nasc din parinti blestemati, ca ele traiesc doar in mare si ca se lasa vazute doar in zilele de sambata.
Intalnim imagini ale sirenelor pe cahle, pe strachini, pe porti, chiar pe unele discuri heraldice. Unii spun ca sirena a patruns la noi dinspre Vest, altii afirma ca sunt rude ale anticelor amazoane, ramase sa vegheze asupra locurilor in care traiesc, alungate de rautatea oamenilor. Realitate venita dintr-o vechime incontrolabila, existenta sirenelor din Marea Neagra va continua sa fie inca, invaluita in mister.

Ielele

Ielele

Etimologia numelui " iele ", este controversata si ipotetica. Lazar Saineanu considera ca numele vine de la cuvantul cuman yel care inseamna vant. B.P. Hasdeu crede ca este in legatura cu sanscritul Vel , a se misca, sau vela , moarte napraznica, maladie. Alti folclorisi cred ca pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care pronuntat popular a devenit Iele. Vasile Alecsandri le-a denumit " Stapanele vantului ".
De fapt superstitia considera cuvantul Iele demonic, deci nu trebuie sub nici o forma rostit ci inlocuit cu nume sau epitete magulitoare, care sa le faca binevoitoare, cum ar fi: Zanioare, Sfinte de noapte, Soimane, Dansele, Mandre, Iezme, Fecioare, Rusalii, Miluite, Maiestre, Albe, Imparatesele vazduhului, Cele Nepomenite. B.P.Hasdeu in Chestionarele sale, arata ca Ielele sunt ades nominalizate cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosanzeana, Lemnica, Ana, Pascuta, Ogrisceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda, Simioana, Rosia, Todosia, Lacargia, Sandalina, Ruxandra, din nou stapana lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna. Fiind dar zane rele, invocarea lor dupa nume nu se poate face decat in cadrul practicilor vrajitoresti si fiecare vrajitoare stie doar 9 nume de Iele. Cel mai frecvent folosite in descantece sunt Margalina, Savatina, Rujalina pe care Vasile Lovinescu le identifica cu tripla Hecate ( in Alexandria din timpul lui Ptolomeu, considerata Regina spiritelor, divinitate subpamanteana, protectoarea vrajilor si a magiei)
In mitologia romana Ielele zboara (avand sau nu aripi), de cele mai multe ori sunt goale, sau poarta valuri albe si parul despletit pe umeri, in general sunt nevazute de oameni , dar uneori noaptea se fac vazute, au voce deosebit de frumoasa, le place sa danseze din nou jocul specific lor este hora pe care o incing in poieni rotunde, in jurul unui trunchi ale carui frunze sunt apoi ca arse de foc inca o data pe locul unde au dantuit iarba este palita, din nou cand creste este intunecata si nu e pascuta de vite. Pe acest loc cresc ciupercile comestibile " lingura zanei ". Copacul in jurul caruia danseaza este considerat de multi cercetatori ,in sensul hermetic al mitologiei folclorice " Axis mundi",hora ielelor are o semnificatie centripeta, nu numai de rotire in sens inchis, dar de constrangere a lumii la o miscare perpetua, o impiedicare a acestei lumi de a se risipi printr-o miscare centrifuga (existenta in tendinta fizica a oricarei rotiri naturale), adica de a se dizolva in nefiinta. ( Victor Kernbach ," Universul mitic al romanilor).

Legenda sau mitul dansului ielelor poate fi pus in legatura cu dansurile din traditia Bacanalelor, sarbatoare romana dedicata zeului Bachus. Ele nu umbla printre oameni decat cinci saptamani, adica pana la Rusitori. Ielele cand sunt apucate de furie devin foarte rele: ucid oameni si vite, aduc inundatii, usuca pomii, distrug baraje, mori de apa, incendiaza imobile si acareturi, zmulg acoperisuri, fura copii, ridica in trombe si vartejuri pe cei care lucreaza si nu respecta zilele dedicate lor (Rusaliile, Todorusaliile, Stratul, Sfredelul Rusaliilor sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Paste, Marina, Sf. Foca) ii chinuiesc si ii inebunesc de cap, din nou cei care pasesc pe locurile unde dantuiesc, sunt obligati sa intre in hora lor si sa joace pana isi pierd mintile, adica se imbolnavesc foarte grav de o maladie numita in limbaj popular "luat de Rusalii" " luat de Soimane ", ii schilodesc sau ii paralizeaza partial, neutralizeaza insusirile plantelor de leac (dar numai pe perioada pana la Sanziene), si pelinul si usturoiul pus noaptea sub perna sau purtat la brau, la palarie, sau in san , le poate pune pe fuga din nou cu avrameasa, odolean si carstineasa se faceau vraji de insanatosire.
Usturoiul si pelinul purtat de Rusalii trebuie tinut in imobil pana la urmatoarele Rusalii, astfel esti ferit de farmece si necazuri un an intreg. ( Gh.F. Ciausanu ," Superstitiile poporului roman).
Ielele sunt foarte vindicative, se razbuna intotdeauna pe cei care vorbesc urat despre ele, care le imita, care beau din fantanile lor sau din vasele neacoperite ramase peste noapte afara, pe cei care nu vor sa danseze cu ele. Cine le aude cantecul ramane surd, din nou cine incearca sa-l redea ramane mut.

Credinta in horele ielelor este foarte veche, astfel istoricul, omul politic si scriitorul Publius Cornelius Tacitus (55-120) in " Istoriile " sale aminteste de niste soldati romani care ,ar fi vazut o nimfa a unui izvor, dupa care au fost brusc cuprinsi de delir si s-au napustit cu sabiile scoase asupra centurionului-. ( V. Kernbach).
In traditia populara se crede ca exista 9 iele, fiecare avand caracteristici psihologice proprii care, ar fi determinat nasterea anumitor ritmuri si forme muzicale folclorice.
uite ce ne dezvaluie T. Rudica si D. Costea in cartea " Aspecte psihologice , in mituri, legende si credinte populare ", citandu-l pe R. Vulcanescu: " Dintre cele noua soimane, patru sunt cunoscute de folcloristi: Doina, Hora, Avrameasa si Crestineasa. Doina este o zeita melancolica, ce locuieste mai mult printre munti si vai si are darul sa inmoaie pietrele si sa miste copacii din loc cu vocea ei dulcea?( )a?. Conceputa eminamente ca zana a cantecului liric, Doina se transforma uneori prin contrast in zana epica, a cantecului razboinic de aparare a fiintei neamului. Indiferent de categorie (de jale, de dragoste sau razboinica) doina indeplineste o functiune cathartica.
Cea de a doua soimana, " Hora ", este o zana a dansului magico-mitic al soarelui. Ea exprima sentimentul profund de adorare a sfantului Soare, in toate conditiile domestice, comunitare si istorice de viata. Si Hora la randul ei indeplineste o functie cathartica, prin continutul si interpretii ei. " Avrameasa "! si " Crestineasa " ( nume dat si unor plante de leac) desi considerate a fi doua " eroine ceresti de lumina " sunt de fapt doua zane cu trasaturi magico-mitice si insusiri magico-medicale. Sunt totodata infatisate ca zane ale descantecului cantat si ale sacrificiului..

In legendele populare romanesti originea zanelor este diferita. Ielele ar fi suflete de femei care au fost vrajite si nu-si mai gasesc linistea.(Lazar Saineanu). intr-o alta versiune, ele ,sunt fiicele lui Rusalim-Imparat, care traiesc in paduri si campii si urasc pe crestini, pentru ca acestia, ca supusi ai tatalui lor, au trecut la crestinism- ( I. Saineanu , 1880). Ielele ,au fost trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zaina si Marina). Ielele sunt niste fete frumoase transformate in babe urate, sau niste babe urate, transformate in fete frumoase, in urma unor erori fata de Fartat sau Nefartat, care le-a blestemat sa-si schimbe infatisarea drept pedeapsa, pana or chibzui ei sa le uite. De aici si firea lor rasfatata-.(T. Pamfilie , 1916)
Odata luat de Iele, existau doua modalitati de exorcizare: Dansul ritual Calusarii si farmecele, descantecele si vrajile babelor satului, facute cu apa neanceputa, luata intr-un ulcior nou, la anume ora al zilei, intr-un anume loc.





Descantec de iele :
"Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zanatecelor,/ Batranelor,/ Uratelor,/ Raschiratelor,/ Ţafnoaselor,/ Scarboaselor,/ Ce v-a facut / de nu v-a agreabil? / De ce l-ati pocit si nenorocit?/ pe omul iubit?/ De ce i-ati luat/ glasul de barbat?/ si glas de femeie i-ati dat?/ De ce i-ati luat barabtia?/ De ce i-ati luat mandria?/ De ce l-ati nenorocit/ in camp inverzit?/ Dati-i inapoi,/ tot ce i-ati luat,/ glasul,/ barbatia/ si mandria,/ c-am sa va bat,/ cu vergeaua de alun inodurat,/ in padure, / in camp inflorit / si-am sa va toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea pana ati pieri, / si zane n-ati mai fi./ Fireati voi sa fiti,/ de fete batrane,/ urate si spane,/ de zane spurcate, / de babe-ntarcate,/ de destrabalate"